|
Conținut: "Divina Comedie"
Cãtre Raiul pãmîntesc
Poeții strãbat flãcãrile desfrînaților (1-60)
Somnul lui Dante (61-93) Visul lui
profetic (94-108) Virgil își ia rãmas-bun
de la Dante (109-138) Libertatea lui
Dante (139-142)
1 Cum stã cînd primu-i foc vibreazã-n locul
stropit cu sînge dintr-al sãu Pãrinte,
și stã pe Ebro Cumpãna, și-n focul
4 de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, cã-n searã da,
cînd sfîntul înger ne ieși 'nainte.
7 Pe mal, dincoa' de flacãri stînd, cînta:
Beati mundo corde, însã glasul
mai viu decît cel viu din noi era.
10 Și-apoi: - „De-aici în sus, închis la deal vi-e pasul
cît timp n-ați ars în foc! Intrați, și-un cînt
din foc venind vã va conduce pasul".
13 Așa ne-a zis de-aproape solul sfînt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormînt.
16 Frîngîndu-mi mîinile spre cer aduse
priveam în foc, imaginîndu-mi foarte
vãzute trupuri de-om de foc distruse.
19 Întorși spre mine-ursiții sã mã poarte
priveau, și-apoi Virgil: - „O, fãtul meu,
aici pot fi cãzniri, dar nu și moarte.
22 Și-adu-ți aminte,-adu-ți, cã dacã eu
te-am scos întreg cînd tu pluteai pe fiarã,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?
25 Și sigur crede cã-ntr-aceastã parã
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de pãr din creștet n-o sã-ți piarã.
28 De crezi cã poate vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei tu cu mîna ta.
31 Și las', o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fã-te-ncoa', vegheat venind cu mine".
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.
34 Vãzînd cã stau tot ferm și-nchis în mine,
- „Atît - mi-a zis, puțin cu vorbe crude -
e zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine!".
37 Precum, murind, de Tisbe cînd aude
Piram deschide ochii și-o privește
cînd dudu-ncepe roșii-a naște dude,
40 astfel, simțind cã gheața-mi se topește
privii spre el, cînd numele-l rosti
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncãlzește.
43 Și-atunci mi-a zis, și fruntea și-o 'nãspri:
- „Sã stãm acum dincoa'? - și-apoi surîse
cum faci c-un prunc, cînd poama-l birui.
46 Și-n foc intrã 'naintea mea și-i zise
sã-mi vie-n urmã iar, lui Stațiu care
un drum atît de lung ne despãrțise.
49 Cînd fui în flacãri, aș fi fost în stare
sã sar spre-a-mi da rãcoare-n fier topit,
atît era vãpaia lor de mare.
52 Spre-a mã-ntãri deci tatãl meu iubit:
- „Eu parcã-i vãd și ochii",-a prins sã spuie,
și tot numai de Bice mi-a vorbit.
55 Cîntînd ne conducea pe-o cãrãruie
un glas din foc, iar noi spre el țintiți,
ieșirãm iar la malul care suie.
58 „Voi, cei aleși de Tatãl meu, veniți",
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
cã-ntoarse-n lãturi ochii-mi biruiți.
61 „Stã soarele-n apus și-amurgul vine,
grãbiți-v', a mai zis, nu-umblați agale
cît timp apusul nu-i subt umbre pline."
64 Suia prin stîncã drept a noastrã cale
spre-un punct așa, cã rupt de mine fuse
în fațã-mi soarele de-adînc din vale;
67 puține trepte-acel urcuș ne duse
cînd și știam, din umbrã-mi ce s-a stins,
și eu și ei, cã-n spate-acum ne-apuse.
70 Și pîn-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași fațã[-ntreaga muche-]a zãrii
și-a fi și-al nopții vãl egal întins,
73 toți trei fãcurãm pat vro treapt-a scãrii,
cãci frînse-aici a muntelui naturã
putința-n noi, nu farmecul urcãrii.
76 Cum fac cînd stau și rumegã din gurã
și caprele ce iuți [și-n zbeng fugeau
umblînd] pe culmi cît timp flãmînde furã
79 și-al lor cioban, cît timp tãcute stau
în mut umbriș pe-aprinsul miez de varã,
proptit stã-n bîtã și de pazã-l au;
82 sau cum pãstorul care doarme-afarã
petrece noaptea-ntins pe lîngã vite,
pãzind sã nu le-mprãștie vro fiarã;
85 toți trei așa-n tîrzii acum clipite,
eu ca și-o caprã, ca pãstorii, ei
scutiți în scocul stîncii-acei scobite.
88 Puțin puteam sã vãd pe-afarã ce-i,
dar și prin strîmtul loc vãzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.
91 Gîndind așa, și-așa privind la ele,
mã prinse-un somn; un somn de-acel ce are
viziuni de stãri cari n-au sã te înșele.
94 În ceasul cred cînd prima-i scãpãrare
pe munte-n Ost frumoasa Citeree
ce-n foc de-amor aprinsã-n veci ne pare,
97 pãru frumoas-o tînãrã femeie
c-o vãd în vis, cum cîntã-n mers și-adunã
pe-o luncã flori, cununi ca sã le-ncheie:
100 - „Sã știe-oricine-ar vrea [sã] i sã spunã
cã Lia-mi sînt, și-acesta-i placul meu
s-alerg sã-mi fac cu mîndre mîini cununã.
103 Sã-mi plac gãtit-așa-n oglindã vreu;
dar sorã-mea Rahira nu-și mai lasã
oglinda ei și șade-așa mereu.
106 Sã-și vadã mîndrii ochi, de-atît îi pasã,
cã mie-a mã gãti cu mîna mea;
spre vãz e ea, iar eu spre fapte-atrasã".
109 Acele-albori ce-n zori se vãd de-abia,
pe-atît mai dragi cãror se-ntorc în țarã,
pe cît ei mîn tot mai vecini cu ea,
112 goneau tutindeni noaptea cea fugarã
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
cãci și-ai mei mari maeștri se scularã.
115 - „Acel fruct dulce-așa de mult cãtat
pe-atîtea crengi, de grijile mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."
118 Virgil, întors spre mine,-aceste-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plãcere-acestora egale.
121 Și-atîta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încît simțeam cu orice pas cã zborul
își crește-avîntul sãu spre culme-n sus.
124 Și cînd pe-al scãrii vîrf am pus piciorul
pe cea din urmã treapt-a ei, în fine,
privind la mine-a zis conducãtorul:
127 - „Și-eternul foc și-al vremii mai puține
vãzutu-l-ai, și-ajuns-ai, fiul meu,
de unde eu nimic nu pot prin mine.
130 Prin minte și-arte,-aici te-adusei eu;
de-acum plãcerea ta s-o iai ca duce,
ești scos din orice drum și strîmt și greu.
133 Vezi soarele ce-n fața ta strãluce,
vezi iarba-n cîmp și flori și arborei
ce-acest pãmînt de sineși le produce.
136 Și mîndri ochi voioși pîn' [vin și ei,]
acei ce-n plîns cereau scãparea ta,
tu poți ședea [și merge unde vrei].
139 Nici glas, nici semn tu nu-mi mai aștepta
e liber, drept și tare-al tãu arbitriu
și-ar fi greșeal-a nu ți-l asculta:
142 deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu".
Conținut: "Divina Comedie"
Download: "Divina Comedie"
Sursă: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie
Читайте також: Данте Аліг'єрі. Божественна комедія.
Читайте также: Данте Алигьери. Божественная комедия.
Top
Recomanda aceasta pagina unui prieten!
|
