Divina Comedie - Purgatoriul: Cîntul III Divina Comedie
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.                Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.                Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.                Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ.                Să nu ucizi.                Să nu faci fapte necurate.                Să nu furi.                Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.                Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.                Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.               
Romana versiuneaPortal creştin

Resurse creştine

 
Purgatoriul: Cîntul III
   

Conținut: "Divina Comedie"


În cîmpia singuraticã: cei morți în blestemul Bisericii

Lui Dante îi e fricã sã nu fie pãrãsit de Virgil; acesta îl liniștește (1-45) Întîlnirea cu sufletele celor care au murit afurisiți (46-102) Manfred din Suabia și convorbirea lui cu Dante (103-145)

1 Deși-mprãștiați de fuga cea grãbitã
pe cîmp, întorși spre muntele acel
la care-a noastrã minte-n veci ne-nvitã,

4 eu stetei strîns de ducele fidel,
cãci cine-ar fi condus a mea cãrare
și cum era sã sui fãrã de el?

7 Și-așa-mi pãrea cã-și face-acum mustrare.
O, suflet demn și nepãtat! Ce micã
greșealã-ți face-arsuri așa de-amare!

10 Cînd pripei care-oricãrui act ridicã
noblețea sa, el stavilã i-a pus,
iar spiritu-mi, strîmtat de-avuta fricã,

13 lãrgi atenția ca din sineși dus;
privii spre muntele ce-și face cale
spre cer din ape-al lumii cel mai sus.

16 Dar soarele ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n fața-mi rupt, fiindc-avea
pãrete-n trupul meu luminii sale,

19 și-atunci speriat mã-ntoarsei fãr-a vrea
crezînd cã-s singur cînd vãzui, vezi bine,
pãmîntul negru numa-n fața mea.

22 - „De ce tot bãnuiești? - privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga fațã, solul -,
nu știi cã te conduc și sînt cu tine?

25 E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmînt prin care-umbream cînd am trãit;
Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.

28 Și-n fațã-mi dacã n-am nimic umbrit,
mai mult decît de ceruri nu te mire,
cã unu-ntr-altul razele-și trimit.

31 Sã rabde-asemeni corpuri chinuire
și cald și frig le face-Acel ce vrea
s-ascundã cum le dã și-aceastã fire.

34 Nebun acel ce sperã c-ar putea
pãtrunde-a voastrã minte veșnicia
ce ține pe-Unul în trei fețe-n ea.

37 Sã fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!
de-ați fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi nãscut atunci Maria?

40 Dar n-ați vãzut dorindu-mi în zadar
și-atari a cãror minte-ar fi împãcat-o
dorința ce li-e-acum etern amar?

43 Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,
și de-alții mulți." Și-ngîndurata frunte
tãcut și tulburat, el și-a plecat-o.

46 În vremea ast-am fost sosiți sub munte,
și-aflarãm mînecu-i așa pieziș
cã nu-s pe lume-agile tãlpi sã-nfrunte.

49 Cel mai pustiu și mai rîpos costiș
la Lierici și Turbi-ar fi ușoarã
și-o largã cale-n rînd cu-acest costiș.

52 - „Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboarã -
vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus -
sã-l poat-urca și-un om care nu zboarã?"

55 Pe cînd privea-n pãmînt, pe gînduri dus
și-n sineși judeca acel pãrete,
iar eu cu ochii-umblam pe stînci pe sus,

58 vãzui la dreapta șirul unei cete
de spirite, spre noi pãrînd cã vine,
și nepãrînd, c-așa veneau de-ncete.

61 - „Ridicã-ți ochii cã sosesc în fine,
maestre, duhuri, sã ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri sã-l afli tu prin tine."

64 Atunci privi și el, și-asigurat:
- „Sã mergem noi spre ei, cã vin ca-n silã,
iar tu-n speranța ta sã fii-ntrãmat".

67 Deși spre ei noi mersem poate-o milã,
era-ntre noi și-acum o-ndepãrtare
cît zboar-o piatrã dintr-o mîn-abilã,

70 cînd strîns sub poala stîncii-n nemișcare
a stat grãmadã-n loc întreg poporul
cum stai și-observi cînd nu ți se prea pare.

73 - „Voi, cei cu bun sfîrșit! - conducãtorul
așa-ncepu -, vã rog pe sfînta pace
de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,

76 sã ne-arãtați în care loc se face
mai linã coasta spre-a sui și noi:
cînd știi mai mult, mai mult și graba-ți place."

79 Cum una-ntîi, cînd ies din staul oi,
ori dou-ori trei, și, timide sã iasã,
cu bot tîrît stau cele de 'napoi,

82 ce prima face toate fac, și leasã
stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,
cînd prima stã, și-n coaste i se-ndeasã:

85 așa vãzui pe primii dintre-aceste
ferice umbre cum pornind venirã
sfioase-n chip și cu mișcãri modeste;

88 ci-n clipa cînd la dreapta mea zãrirã
lumina zilei ruptã-n mersul ei,
iar umbra mea pe stînci cum se rãsfirã,

91 au stat și s-au retras puțin, iar cei
ce-n urmã-le veneau, fãrã sã știe
ce cauzã au de stat, au stat și ei.

94 Și-atunci: - „Fãr-a-ntreba, știut vã fie
cã-i viu în carne-i omul ce-l vedeți,
de-aceea-n drum lumina o sfîșie;

97 deci nu vã mire, ci credinț-aveți
cã fãr' de-un har ce Domnul i-l trimete
el n-ar cerca sã urce-acești pãreți".

100 Așa Virgil. Iar capul demnei cete:
- „Vã-ntoarceți deci, iar noi venim urmînd".
Și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.

103 Și-atunci: - „Oricine-ai fi, sã-ntorci mergînd -
îmi zise-un duh - a ta cãutãturã,
și vezi de m-ai vãzut poate-oarecînd".

106 Eu fix privii frumoasa lui staturã;
gentil la chip și fața sa bãlanã
și-avea la ochi sub frunte-o tãieturã.

109 Smerit i-am spus cã-n viața lui umanã
eu nu-l cunosc; iar el: - „Privește-anume!".
Și sus la piept fãcu sã-i vãd o ranã.

112 Și-apoi zîmbind: - „E Manfred al meu nume,
nepot Constanței celei mari, o știi;
deci rogu-te, cînd vei ieși la lume,

115 frumoasei mele fete-ai cãrei fii
sînt celor douã țãri mîndrii regale
sã-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

118 Cînd fui ucis prin douã rãni mortale,
plîngînd mã detei rob Celui ce vrea
cu drag sã ierte-oricui orice greșale.

121 Pãcate-avui cumplite-n viața mea,
dar largi sînt brațele eternei Mile,
încît cuprind pe-oricîți se-ntorc la ea.

124 De-ar fi cetit în Domnu-aceste file
Pãstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mã vîna-ntr-acele zile,

127 mi-ar sta la capul punții-n Benevent
și-acum a mele oase neatinse
avînd ca pazã greul monument.

130 Ci-acum le spalã ploi și-un vînt le-mpinse
afarã din regat pe lîngã Verde
și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

133 Ci-atît cu-a lor blãsteme nu se pierde,
încît sã nu gãsești pe Domnul iarã,
cît timp speranța dã vrun mugur verde.

136 E drept, cã-n fine chiar de se-ndreptarã
acei ce-n anatemã-le-au murit,
sub rîpa asta au sã stea afarã

139 de treizeci de ori timpul ce-au trãit
cu-al lor blãstem, vro pie rugãciune
de nu le scade-al lor decret menit.

142 Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
fãcînd sã știe buna mea Constanța
cum m-ai vãzut, și-a mea interdicțiune,

145 cãci multã ni-e la voi aici speranța".


Conținut: "Divina Comedie"

Download: "Divina Comedie"

Sursă: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie

Читайте також: Данте Аліг'єрі. Божественна комедія.

Читайте также: Данте Алигьери. Божественная комедия.


Top

Recomanda aceasta pagina unui prieten!


Vote!