|
Conținut: "Divina Comedie"
&Brîul întîi: leneșii
Anevoioasa urcare pe munte și
odihna pe platoul întîi (1-54)
Soarele la stîncã și cele douã
emisfere (55-84) Sufletele celor
care au întîrziat cu pocãința pînã în ceasul morții. Belacqua (85-139)
1 Cînd ori durerea-n noi ori voia bunã
cuprinde-a noastr-oricare vro simțire,
într-însa-ntregul suflet ni s-adunã;
4 deci parcã de-alta n-are nici o știre.
Cu-aceasta bați eroarea care crede
cã sufletul e-n om cu triplã fire.
7 Deci cînd aude omul, sau cînd vede
ce-i ține duhul prins de-o vrajã multã,
nu simte timpul ce grãbit purcede,
10 cãci alta e puterea care-ascultã
și de-alta sufletul robit ți-l ai:
fãțișã-i una, și-alta ca ocultã.
13 Pe-acestea sigur însumi le-ncercai
pe cînd mergeam, pe Manfred ascultîndu-l,
cãci soarele pe cer s-urcase mai
16 cincizeci de scãri, și n-am fost observîndu-l.
Cînd furãm unde-acele umbre-alese
strigarã-n cor: - „Pe-aici e ce vi-e gîndul".
19 Spãrturi mai mari în gardul sãu adese
c-un braț de spini țãranul și le-astupã,
pe cînd în struguri bruna fațã iese,
22 decît pe unde el întîi, eu dupã,
intra Virgil pe-un gang și, cãlãtori
pe-alt drum, de-acum lãsarãm sfînta trupã.
25 San Leo-l urci, la Noli te cobori,
și pînã-n vîrf Bismantova e linã
s-o sui pe jos, ci-aici aveai sã zbori,
28 cu iuți aripi, zic eu, cu goana plinã
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranțã și-mi fãcea luminã.
31 Urcam pe scocul ruptei stînci în sus
cã de-ambii sãi pereți avînd strîmtoare
și-avînd genunchiu-n locul mîinii pus.
34 Pe 'nalta culme-a rîpei suitoare
ajunși apoi, pe-un liber brîu ce-avea:
- „Maestre,-am zis, ce drum s-alegem oare?".
37 - „De-acum la vale nici un pas - zicea -,
și pîn-om da de vrunul care știe,
mereu cîștigã-ți munte-n urma mea".
40 Dar vîrf avea ce nu putea sã-mi fie
vãzut, și-urcuș așa pieziș cum ai
în sfert de cerc spre centru-o mijlocie.
43 Eram trudit cînd astfel cuvîntai:
- „Te-ntoarce, tatã drag, și mã privește,
cã mor pe-aici de nu te-nduri sã stai!".
46 - „Tu numai pîn-aici te mai trudește" -
și-un brîu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocolește.
49 Așa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brînci în urma lui,
și-n urm-apoi sub tãlpi și-acesta-mi fuse.
52 Șezu aici și el, și eu șezui,
întorși spre zori, pe-unde-am suit pe cale
cã-n urmã și-a privi e drag oricui.
55 Privii dintîi spre-al mãrii mal în vale
spre soare-apoi, și-am stat uimit vãzînd
la stînga mea cãrarea roții sale.
58 Virgil a cunoscut miratu-mi gînd,
cum stau privind cã Febus vrea s-apuce
pe-o cale dintre noi și nord intrînd.
61 Și-a zis așa: - „Cînd Castor și Poluce
ar fi-nsoțind pe cer oglinda care
și jos și sus lumina și-o conduce,
64 cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roșul zodiac pe lume,
de n-ai ieși din vechea sa cãrare.
67 De vrei sã vezi apoi aceasta cum e,
închipuie-ți cã muntele Sion
și-acest de-aici stau pe pãmînt, și-anume
70 așa cã au un singur orizon
dar douã hemisfere, lunga stradã
cea arsã cu-al sãu car de Faeton,
73 ãst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadã
și pe-alta celãlalt de iai aminte
și clar tu judeci ce-am adus dovadã."
76 - „Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicînd nu-mi fu așa, ce-acum discern
și ce-mi pãrea dincolo de-a mea minte.
79 Cãci cerul mediu-al cercului supern
numit Equator de-una dintre arte,
ce stã-ntre nord și sud fixat etern,
82 ne stã, din cauza care-o spui, departe
atît spre nord, pe cît de la evrei
se vede-ndepãrtat spre calda parte.
85 Dar vreau sã știu, maestre-al meu de vrei,
cît drum mai e? Cãci suie-a coastei frunte
mai sus decît s-o vãd cu ochii mei".
88 Iar el: - „E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntîi, ci-atît cît urci omoarã
și truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.
91 Cînd calea-ți va pãrea așa de-ușoarã
încît urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un rîu al luntrei ce scoboarã,
94 atunci vei fi la ținta cãii-n fine
și-acolo vei afla și-odihna datã.
Nu-ți spui mai mult. Dar astea le știu bine".
97 Dar nu-i fu vorba-ntreagã terminatã
și-un glas vecin: - „Dar poate vei avea
nevoie pîn-atunci sã șezi vrodatã!".
100 Ne-ntoarse-aceastã voce-acum spre ea,
și-n stînga-ne vãzurãm o pietroaie,
ce-ntîi nici eu și nici el n-o vedea.
103 Am mers la ea. Și-n dosul ei o droaie
de duhuri sta, subt umbra ei, trîntitã
cum face-un om cînd multã lene-l moaie.
106 Din ele-o umbrã, ce-mi pãrea truditã,
ședea și-avînd genunchii-mbrãțișați
ținea-ntre-aceștia fața ghemuitã.
109 - „O, dulce tatã, dintre-acești culcați
privește,-am zis, pe cel mai leneș, care
sã juri cã ei cu lenea-s cununați!"
112 S-a-ntors și ne-a privit, mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de șold, așa-ntr-un fel,
și-mi zise-apoi: - „Tu du-te, cã ești tare!".
115 Atunci l-am cunoscut. Și puțintel
deși pe-ai mei plãmîni truda stãpînã,
ea nu m-opri sã nu mã duc la el.
118 Cînd fui aproape,-abia mai sus de mînã
'nãlțîndu-și ochii-a zis: - „Vãzuși tu cum
pe stînga Feb teleaga lui și-o mînã?".
121 Cuvîntu-i scurt și-al feței leneș drum
mi-aduserã puțin surîs pe buzã,
și-am zis: - „Belacqua, nu te plîng de-acum!
124 Dar spune-mi tu, ce lene-așa de-ursuzã
te-a prins aici? Îți faci tu-ndãtinatul
tabiet al tãu? Aștepți vro cãlãuzã?".
127 Iar el: - „Ei, frate, ce mi-e bun urcatul?
Cãci tot nu m-ar lãsa la prag divinul
portar sã intru spre-a-mi spãla pãcatul.
130 Cãci are-ntîi sã-mi facã-n jur seninul
atîtea roți ca-n viața mea trecutã,
cãci pînã-n moarte-am tot împins suspinul.
133 Și-o rugã pîn-atunci de nu-mi ajutã,
ieșind din inimi dragi Celui de Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplãcutã?".
136 Virgil era plecat, și-urcînd mi-a spus:
- „Pornește-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer, și-n marginea de-apus
139 al nopții-amurg acoperã Marocul".
Conținut: "Divina Comedie"
Download: "Divina Comedie"
Sursă: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie
Читайте також: Данте Аліг'єрі. Божественна комедія.
Читайте также: Данте Алигьери. Божественная комедия.
Top
Recomanda aceasta pagina unui prieten!
|
