|
Conținut: "Divina Comedie"
Raiul pãmîntesc
Apariția Beatricei sub norul de flori ce
cade din mîinile îngerilor (1-45) Dis-
pariția lui Virgil și durerea lui Dante
(46-54) Mustrãrile Beatricei fațã de
Dante pentru rãtãcirea moralã de dupã moartea ei și pocãirea lui Dante (55-145)
1 Cînd Ursa deci din cea dintîi luminã
(ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decît de-ntîia vinã,
4 și care face-atent spre datorie
pe oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfîrșit sã vie)
7 a stat pe loc; mulțimea cea verace
venitã-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dînsei pace.
10 Și ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
„Mireasa din Liban" cîntînd deodatã
strigã-ntreit, și toți strigarã-n cor.
13 Precum cei drepți, la marea judecatã
grãbit ieșind din groapã-i fiecine
cîntînd din guri cu voce re-mbrãcatã
16 așa deasupra ãstor roți divine
ieșir-o sutã-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții fãr' de fine.
19 Și toți strigau: Benedictus qui venis
zvîrlind pe mîndru-i car și-n juru-i flori:
manibus o date lilia plenis.
22 Vãzui adese-n fapt de zi spre zori
întregul cer cu fațã-mpurpuratã,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,
25 și fața soarelui nãscînd umbritã
așa cã, potolind o ceațã rarã
de ochi putea-ndelung fi suferitã:
28 Așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicarã
divine mîini și-n ploaie-apoi prelinsã
cãdea-ndãrãt și-n car, și-n jur pe-afarã,
31 pe vãlu-i alb, cu foi de-oliv încinsã
vãzui o Doamnã, verde-avînd manta
și-a ei hlamidã ca de foc aprinsã.
34 Și iatã, duhul meu ce ferm era
de-atîta timp, spre-a nu simți scãdere
și-a sta zbãtut, în fața-i cînd va sta,
37 cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.
40 Dar cînd virtutea, cea ce m-a strãpuns
pe cînd fui încã-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil a ajuns,
43 privii la stînga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamã vine
cînd ori mîhnire-ori teamã dînsul are,
46 spre-a zice lui Virgil: „Nu este-n mine
nici strop de sînge-acum netulburat,
și-al vechii flacãri semn îl vãd eu bine!".
49 Dar vai, Virgil de el m-a și lãsat
orfan, Virgil, prea dulcele meu tatã,
Virgil cui mã-ncrezui spre-a fi salvat!
52 Tot ce-a pierdut antica mam-odatã
nu-mi fu zãgaz sã nu-mi adune iar
nou plînset fața cea de plîns scãpatã!
55 - „Cã-i dus Virgil, nu plînge-aci-n zadar,
nu plînge încã, Dante! Îndura-vei,
spre-a plînge tu, cu mult mai mare-amar!"
58 Cum trece-un amiral la pupa navei,
la pror-apoi, sã vad-oștenii lui
de pe-alte nãvi, îndemnuri dînd ispravei:
61 la car, în partea stîng-așa vãzui
(întors spre ea, cînd numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stãri îl spui)
64 pe dulcea Doamnã, cea ce-mi apãruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adîncii ochi și-i puse.
67 Și-astfel, deși sub vãlul feții sale
ce-ncins cu-ale Minervei foi cãdea,
eu nu puteam s-o vãd, ea cu regale
70 mișcãri în gest și mînioasã ea,
vorbi, precum și-un om ce multe zice
pãstreazã-n urmã vorba cea mai grea:
73 - „Sînt eu! Privește-aici, sînt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși sã urci tu sfînta scarã?
Ori nu știai cã-n Rai devii ferice?".
76 Plecai, la asta, ochii-n apa clarã,
ci-n ea cînd mã vãzui, pe cînd privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncãrcarã.
79 Cum asprã pare-o mamã pentru fii,
așa și mie ea, ci-n aspriturã
simțeam balsamul nobilei mînii.
82 Apoi tãcu. Iar îngerii-ncepurã
In te speravi Domine, dar ei
mai sus de pedes meos nu trecurã.
85 Precum într-un brãdet pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adunã troaie
și-ngheațã neaua-n vîntul dinspre Schei,
88 și-apoi, muiatã,-ncepe-n ea sã ploaie,
cînd suflã țara unde umbra piere,
pãrînd cã-i cearã ce la foc se moaie,
91 așa fui fãr' de plîns și de durere
la cîntul lor ce-l cînt-aici senine
și-n veci de-acord cu veșnicele sfere.
94 Dar cînd simții cã milã-n cînt de mine
mai multã pun, decît de-ar fi vorbit:
„De ce-i smulgi, Doamn', așa de lungi suspine?".
97 Fu vînt și apã geru-ntroienit
în pieptul meu, și cu durere mare
prin ochi și gurã-ntreg mi-a nãvãlit.
100 Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
vãzui cã stã și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plînser-a mea stare:
103 - „Da, voi vegheați în ziua fãr' de-amurg,
încît nici somn, nici noapte nu vã furã
vrun pas mãcar din timpii ce se scurg,
106 dar vorbele ce-am spus alt țel avurã,
spre-a ști acest mîhnit, cã o durere,
se cade-a fi cu vina pe-o mãsurã.
109 Nu singur prin efectu-acelor sfere
ce duc pe-orice nãscut spre-anume fine
precum combinã-n zodii-a lor putere,
112 ci și prin mila grației divine
ce dintr-așa de 'nalt un nor ne plouã
cã n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;
115 virtuți avu acesta-n viața nouã
atari, cã de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat el nouã;
118 pe-atît însã mai rãu și sterp se face
prin rea sãmînț-un loc necultivat
pe cît mai multã vlagã-ntr-însul zace!
121 A mea privire-un timp l-a rãzimat,
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevãrat.
124 Ci-ndatã ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etãții-a doua, viața mea,-ncepui
sã nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.
127 Cînd eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporitã și-n frumseți, ca și-n virtute,
eu tot mai fãr' de preț și rea-i pãrui.
130 Și pașii-atunci i-a-ntors pe cãi pierdute
urmînd imagini false cãtre-un țel
ce minte-n veci promisiile fãcute.
133 Nimic nu fu, cã-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cãtam sã-l chem; nimic n-a prins de el.
136 Cãzu-ntr-atît, cã fãr' de vindecare
gãsind orice mijloc cu el, probai
sã-l fac sã vad-a rãilor pierzare.
139 Deci însãmi eu pe-a morții poartã-ntrai
și mi-am trimis și ruga, și suspinul
spre-acel ce-l scoase pîn-aici în Rai.
142 S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete-ori prînzul gata
de-aici gusta-l-ar, fãr-a-și da tainul
145 cãinței lui ce-n lacrimi face plata".
Conținut: "Divina Comedie"
Download: "Divina Comedie"
Sursă: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie
Читайте також: Данте Аліг'єрі. Божественна комедія.
Читайте также: Данте Алигьери. Божественная комедия.
Top
Recomanda aceasta pagina unui prieten!
|
